Botosani
Astăzi se împlinesc 175 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu! Date inedite despre viața și moartea zbuciumată a marelui poet
autor
În fiecare an, pe data de 15 ianuarie, Mihai Eminescu, cunoscut drept „Luceafărul poeziei românești”, își găsește locul în inimile celor care îl omagiază. Anul acesta se împlinesc 175 de ani de la nașterea celui mai mare poet al României. Chiar dacă este adesea trecut cu vederea în alte perioade ale anului, prezența sa rămâne vie și puternică prin poeziile sale emblematice, care continuă să inspire și să emoționeze generații întregi.
Mihai Eminescu, al șaptelea dintre cei 11 copii ai căminarului Gheorghe și Ralucăi Eminovici, s-a născut pe 15 ianuarie 1850 în Botoșani, sub numele de Mihai Eminovici.
Își petrece copilăria în Botoșani și Ipotești, în casa părintească, bucurându-se de o libertate totală de mișcare și de contact cu oamenii și natura. Aceste experiențe timpurii se reflectă în poeziile sale „Fiind băiet…” și „O, rămâi”.
Între anii 1858 și 1866, Eminescu urmează intermitent școala la Cernăuți, finalizând clasa a IV-a ca al cincilea elev din cei 82 de colegi. După terminarea învățământului primar, face două clase de gimnaziu înainte de a părăsi școala în 1863. Revine ca privatist în 1865 și pleacă din nou în 1866.
Eminescu se angajează ca funcționar la diverse instituții din Botoșani, inclusiv la tribunal și primărie, și mai pribegește cu trupa Tardini-Vlădicescu. Anul 1866 marchează debutul său literar. În ianuarie 1866, după moartea profesorului de limba română Aron Pumnul, elevii publică broșura „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști”, în care apare poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, semnată Mihai Eminovici.
Pe 25 februarie / 9 martie 1866, Eminescu debutează în revista „Familia” din Pestă, publicată de Iosif Vulcan, cu poezia „De-aș avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, o denumire adoptată ulterior și de alți membri ai familiei sale. În același an, îi mai apar în „Familia” încă cinci poezii.
Între 1866 și 1869, Eminescu pribegește pe traseul Cernăuți-Blaj-Sibiu-Giurgiu-București, încercând să stabilească un contact direct cu poporul, limba, obiceiurile și realitatea românească.
Intenționează să-și continue studiile, dar nu finalizează proiectul și ajunge sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe Ion Luca Caragiale. Continuă să publice în „Familia”, scrie poezii, drame (cum ar fi „Mira”), fragmente de roman („Geniu pustiu”, rămase în manuscris) și face traduceri din germană.
Între 1869 și 1872, Eminescu este student la Viena, unde urmează ca auditor extraordinar la Facultatea de Filozofie și Drept, participând și la cursuri din alte facultăți. Se implică activ în societățile studențești, se împrietenește cu Ioan Slavici, cunoaște pe Veronica Micle și începe colaborarea la „Convorbiri Literare”. În această perioadă, debutează și ca publicist în ziarul „Albina” din Pestă.
Între 1872 și 1874, studiază la Berlin, unde Junimea îi acordă o bursă cu condiția să-și obțină doctoratul în filozofie. Urmează două semestre regulat, dar nu se prezintă la examene.
Se întoarce în România și trăiește la Iași între 1874 și 1877. Aici, ocupă funcția de director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui și redactor la ziarul „Curierul de Iași”. Continuă să publice în „Convorbiri Literare” și devine bun prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea. Situația sa materială este nesigură, confruntându-se cu necazuri în familie, pierzând mai mulți frați și mama.
Se îndrăgostește de Veronica Micle, o poetă cunoscută pentru iubirea profundă care îi leagă de Mihai Eminescu.
În 1877, Eminescu se mută la București, unde până în 1883 este redactor și apoi redactor-șef la ziarul „Timpul”. Aici desfășoară o activitate publicistică intensă, ceea ce îi afectează grav sănătatea. În această perioadă, scrie marile sale poezii, cum ar fi „Scrisorile” și „Luceafărul”.
Declinul Sănătății și Ultimele Ani (1883 – 1889)
Mihai Eminescu s-a stins fulgerător în noaptea dintre 14 și 15 iunie 1889, la sanatoriul Caritas din București, la numai 39 de ani. Poetul a fost încredințat uitării, lăsând opera sa în mâinile prețioase ale poporului.
Niciun membru al familiei, nici unul dintre puținii prieteni de atunci, niciun medic sau gardian nu a fost prezent la ultima clipă a lui Eminescu, de la răsăritul soarelui, astfel încât niciun martor nu a supravegheat suferința trupului său în care inima și-a dat ultima bătaie.
Mihai Eminescu a decedat din cauza sifilisului, la vârsta de 39 de ani. Probele sunt incontestabile. Finalul său a fost însă accelerat de injecțiile cu mercur administrate în ultimele luni ale vieții sale.
El fusese internat la 3 februarie 1889, la ospiciul Mărcuța din București. Totuși, conducerea spitalului a informat Parchetul București că nu îl poate păstra pe nefericitul Eminescu, „pentru că ospiciul poate hrăni doar bolnavii a căror întreținere este asigurată de Primăria Capitalei”. „Un bolnav mereu dezordonat”.
Însă presiunea din partea opiniei publice, care manifesta un interes din ce în ce mai intens pentru soarta genialului poet, a determinat prim-procurorul Mavrus să solicite formarea unei comisii, compusă din dr. Suțu și Petrescu, pentru evaluarea stării mentale a lui Eminescu.
În plus, președintele Secției a II-a a tribunalului Ilfov a ordonat ca pensia poetului să fie transferată la Sanatoriul Caritas, unde va fi mutat, etichetându-l pe Eminescu ca fiind un „bolnav mereu dezordonat”.
Abia la o lună după, bunul său prieten, Alexandru Vlahuță, îl vizitează. Acesta își amintește că poetul avea obrajii palizi și căzuți, glasul răgușit și somnoros. Părea un om epuizat de drumurile sale extenuante.
Pe un ton solemn, i-a povestit despre un plan de reorganizare socială, o lucrare monumentală care îi provoca insomnii și dureri de cap severe.
Ultimele versuri de pe petecul de hârtie
Apoi, Eminescu a scos un petec de hârtie și a început să recite un lung șir de strofe, de o sonoritate și de un efect ritmic tulburător. De fapt, pe hârtie scria doar atât: “Gloriosul voievod”. Poetul improviza, dar versurile nu aveau absolut niciun sens.
Vlahuță a reușit să rețină doar patru versuri:
Atâta foc, atâta aur
Ș-atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieței
Ai revărsat părinte.
La numai trei luni, Eminescu avea să moară.
„Bietul Eminescu e victima unei prea mari frământări intelectuale. Astăzi, când e nebun, și tot se vede într-însul cât a cetit. Dacă nu va muri de vreo boală accidentală, de o pneumonie sau de cine știe ce alta, apoi are să se sfârșească printr-un ramolisment total.
Din ce în ce perde memoria, ideile îi devin confuze, așa că deja nu-și mai aduce aminte de fapte mai recente.
Incoherența în vorbe se dovedește că o parte a creierului e deja în stare de ramolisment, și această boală progresînd va veni o vreme când nu-și va mai aduce aminte de nimic, nu va mai avea nici o idee, absolut niciuna”.
Autopsia
Aflând de decesul poetului, doctorul G. Marinescu, care îl cunoscuse personal pe Eminescu și colaborase la revista „Fântâna Blanduziei”, a solicitat autopsierilor de la Spitalul Brîncovenesc să examineze în detaliu zonele creierului poetului.
Doctorii Suțu și Alexeanu i-au transmis, într-un recipient de sticlă, cele două emisfere cerebrale, fără cerebel.
Marinescu și-a propus, prin secționări și observații repetate, să studieze particularitățile cerebralității din care s-au născut creațiile lui Eminescu.
Emisfera stângă prezenta ulcerații în regiunea psihică și în sectorul motor, iar membranele creierului erau injectate și aderente, semne clinice ale tabesului.
„Bietul Eminescu este victima unei frământări intelectuale excesive”, a declarat el. Cu alte cuvinte, Lucreafărul literaturii române suferea de o boală cronică a sistemului nervos, de origine sifilitică, manifestare neurologică târzie a sifilisului.
Aceasta se manifesta prin lipsa de coordonare a mișcărilor (în timpul mersului), dureri viscerale intense, tulburări de sensibilitate etc.
Tabesul fusese diagnosticat și de doctorul Suțu cu câteva zile înainte, când, fiind întrebat de un corespondent de presă din Iași despre soarta poetului, acesta răspundese autoritar, evitând adevărul dur:
„Marinescu a concluzionat că starea lui Eminescu era deteriorată de tratamentele cu mercur, ceea ce a accelerat declinul sănătății sale. Studiile detaliate ale creierului au confirmat suspiciunile legate de tabes și impactul sifilisului asupra funcțiilor cognitive și motorii ale poetului. Astfel, moartea lui Mihai Eminescu a fost rezultatul unei combinații letale între boala nevindecabilă și tratamentele medicale agresive ale vremii.
Pe marginea prăpastiei
Directorul de la „Caritas” preciza în aceleași zile și altui redactor bucureștean:
„Va veni un moment când Mihai Eminescu nu va mai cugeta nimic, nu va mai putea vorbi nimic și va cădea într-o prostrație completă, care îi va lua darul graiului.
Atunci nici nu se va mai putea plimba.
Dacă boala își va urma mersul regulat, va mai putea trăi vreo trei ani: numai un caz accidental ar putea aduce o congestie cerebrală și să-l trăsnească pe loc. Dar, acum starea sănătății sale nu permite în nici un chip să fie teamă de un sfîrșit apropiat.”
Cu toate acestea, experimentele sale, injecțiile cu mercur pe care i le administra, cu gândul de a rămâne în istoria medicinii, l-au trimis pe Eminescu pe marginea prăpastiei.
De altfel, Eminescu a fost folosit ca subiect de mulți medici ai vremii care aspirau la notorietate. Moartea poetului a avut loc mai devreme decât anticipase dr. Suțu, în timpul somnului, urmând o scurtă perioadă de luciditate în primele ore ale zilei de 15 iunie. În acea noapte la sanatoriul „Caritas”, Eminescu a raportat, prin vizita la ușa de metal a doctorului de gardă, că „se simte năruit”.
Erau ultimele sale articulații. Eminescu se plângea de dureri în tot corpul, slăbiciune și bătăi neregulate ale inimii. Medicul l-a sfătuit să se culce și i-a oferit un pahar cu lapte.
Eminescu a acceptat recomandarea și a suferit o sincopă.
Într-o comunicare destinată popularizării, doctorul Suțu a precizat că, dorind să secționeze pentru analize creierul poetului, a intervenit personal pentru a-l aduce în laboratorul Babeș.
Creierul din geam
Din neatenție, o îngrijitoare a uitat creierul lui Eminescu pe fereastră, expunându-l la soarele de iunie. Acest lucru a determinat alterarea creierului, care a trebuit să fie aruncat în lada cu rămășițe, frunze și alte ingrediente fetide. (Notă: Din fericire, acest incident a avut loc după autopsia de la Spitalul Brîncovenesc.)
Creierul era, într-adevăr, voluminos, cu circumvoluțiuni bogate și bine dezvoltate, prezentând leziuni microscopice caracteristice unei meningite localizate în lobii anteriori.
Certificatul de deces a fost completat într-o manieră neglijentă de doi analfabeți, care au scris că Eminescu ar fi murit la vârsta de 43 de ani. Există, desigur, și teoria (susținută de George Călinescu) conform căreia un anumit Petre Poenaru, o rudă îndepărtată a inventatorului de geniu Petrache Poenaru, ar fi internat la secția de psihiatrie și l-ar fi lovit pe Eminescu în cap cu o piatră.
Sfârșitul grăbit al vieții lui Mihai Eminescu
Doctorul Suțu l-ar fi consultat pe Eminescu și i-ar fi spus că își va reveni. La nici două zile, „Luceafărul” trecea în neființă. Se speculează că, de aceea, la înmormântare, cadavrul avea un bandaj negru care îi acoperea fruntea poetului.
De fapt, acest bandaj era menit să ascundă urmele primei autopsii…
S-a ridicat și problema unui sifilis congenital, transmis pe linie maternă, dar această variantă nu poate fi susținută cu niciun argument, deoarece boala ar fi trebuit să se manifeste la vârsta de 10-15 ani.
În final, există teoria intoxicației cu mercur, deoarece s-a descoperit o cantitate foarte mare de mercur în organismul lui Eminescu.
De vină sunt, fără doar și poate, injecțiile cu mercur administrate în clinica doctorului Suțu, care nu au avut niciun efect asupra bolii psihice, dar au avut efecte secundare grave: polinevrită și encefalopatie mercurială.
Totuși, medicii nu au exclus cauza sifilisului. Mai degrabă, tratamentul cu mercur, administrat de renumitul medic Alexandru A. Suțu, a grăbit sfârșitul vieții lui Mihai Eminescu.
