Adenoidita cronică, cunoscută și sub denumirea de vegetații adenoide sau, popular, „polipii copilului” este o afecțiune relativ des întâlnită la copii, aproximativ 2-7% dintre copiii cu vârste între 2 și 7 ani fiind diagnosticați cu această patologie
Ce este de fapt adenoidita?
Această afecțiune se caracterizează prin creșterea excesivă a țesutului limfatic din partea din spate a nasului și a gâtului, ca urmare a infecțiilor repetate de tract respirator superior (rinofaringite virale sau bacteriene, amigdalită), a alergiilor sau sensibilității la anumite substanțe (praf, polen, mucegai, păr de animale, chimicale) sau ca urmare a refluxului gastroesofagian.
Simptomele adenoiditei cronice
Pacienții cu adenoidită cronică vin în cabinetul ORL prezentând simptome precum:
- obstrucție nazală persistentă;
- respirație orală, zgomotoasă;
- sforăit, somn neliniștit și chiar apnee în somn (pauze în respirație);
- otite repetate, uneori cu colecții de lichid retrotimpanic care scad auzul copilului;
- rinoree posterioară, care duce la laringită și traheite repetate;
- cearcăne, modificări ale scheletului facial întrucât respirația prelungită pe gură poate duce la modificări ale maxilarului, palatului dur;
- întârziere în dezvoltarea limbajului, voce nazonată;
- gură și buze uscate;
- mărirea ganglionilor limfatici laterocervicali.
Diagnosticul și tratamentul adenoiditei cronice
Diagnosticul de adenoidită cronică se pune prin examen clinic ORL însoțit de fibroscopie nazală, tehnică endoscopică utilizată pentru a vizualiza rinofaringele, orificiile choanale și pentru a stabili gradul de obstrucție în vederea recomandării conduitei terapeutice adecvate.
Tratamentul poate fi:
- medicamentos, constând în toaleta foselor nazale, dezinfectante și vasoconstrictoare locale, antiinflamatorii și uneori antibiotic, antialergice;
- chirurgical, apelându-se la adenoidectomie atunci când gradul de obstrucție este peste 50% sau complicațiile asociate o impun.
Există mai multe variante chirurgicale ale adenoidectomiei: clasică sau endoscopică, prin radiofrecvență, laser sau ultima noutate în domeniu – coblația, tehnică ce presupune disocierea („topirea”) țesutului moale afectat în mod fiziologic, non-termic, fără lezarea țesuturilor învecinate. Printre avantajele coblației se numară recuperare rapidă, lipsa durerii, riscul minim de sângerare și reintegrarea precoce în colectivitate.
