24 Ianuarie 1859 – semnificații pentru Moldova

Data de 24 ianuarie 1859 a avut multiple semnificații pentru Moldova. În primul rând, patrioții moldoveni au fost cei care au pornit spre drumul înfăptuirii Unirii Moldovei cu Țara Românească, prin alegerea, la Iași, ca domnitor,  la 5/17 ianuarie 1859 a colonelului Alexandru Ioan Cuza, un revoluționar pașoptist, om de stat și militar din Moldova.

Pașoptiștii, Unirea și opțiunea pentru dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza

Produseseră o mare senzaţie în epocă demisia lui Alexandru Ioan Cuza din postul de prefect de Covurlui şi publicarea dovezilor măsluirii votului privind opțiunea pentru Unire, de către caimacamul Moldovei Vogoride cu ajutorul, în fapt, complicitatea consulului austriac. Ştim ce a urmat: compromisul dintre împăratul Napoleon al III-lea şi regina Victoria, Convenţia de la Paris din 1858 şi, implicit repetarea alegerilor care fuseseră măsluite în 1857. Alexandru Ioan Cuza, în calitatea lui de înalt funcţionar de stat, era bine văzut de consulii francezi  şi britanici de la Galaţi şi Iaşi. Îşi făcuse un bun renume printre paşoptişti.

În momentul istoric ianuarie 1859, delegaţia moldoveană avea planificat să treacă prin Bucureşti, înainte de a ajunge la Constantinopol, pentru a primi de la Sultan firmanul de învestitură a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Delegații Moldovei au ajuns la Bucureşti, în momentul în care Adunarea Electivă a Ţării Româneşti îşi desfăşura lucrările, în sediul din  Dealul Mitropoliei, între 22 şi 24 ianuarie 1859.

Antiunioniştii erau cu mult mai numeroşi decât unioniştii în Adunare. Paşoptiştii, iar dintre aceştia, liberalii radicali munteni (fraţii Dimitrie şi Ion Brătianu, C.A Rosetti, Dimitrie Bolintineanu şi alţii) au înţeles că trebuie să forţeze nota. Entuziasmul de pe Câmpia Filaretului, lupta eroică a pompierilor căpitanului Zăgănescu din Dealul Spirii, împotriva ocupanţilor otomani încă nu dispăruseră din mentalul colectiv. Poporul Bucureştilor ştia că pe Dealul Mitropoliei se va decide soarta unei ţări întregi. Paşoptiştii puteau conta şi pe sprijinul unor companii şi regimente conduse de militari devotaţi cauzei unioniste. Să nu uităm de paşoptiştii Radu, Nicolae, Alexandru Golescu, de Gheorghe Magheru, Ioan Deivos, cunoscutul Pavel Zăgănescu şi de foştii soldaţi ai ”Armatei de la Râureni”, simboluri care nu se şterg uşor din memoria poporului. Aşadar, unioniştii trebuiau să se grăbească. Convenţia din 1858 nu interzicea ad-litteram alegerea unui singur domn în Principate, de aceea formula ”Europa ne-a ajutat” era o prezenţă a discursului politic.

În seara de duminică, 23 ianuarie 1859, reprezentanţi ai unioniştilor au ales să se întrunească într-un loc discret, dar, în acelaşi timp celebru: Hotelul Concordia din Bucureşti, situat pe Uliţa Nemţească (azi Strada Smârdan nr.39) în restaurantul căruia elita politică şi intelectuală se întâlnea pentru dejun, sau pentru a se bucura de savoarea unei cafele din cele mai bune, alături de un coniac fin. Unul din autorii care au fost preocupaţi de istoria Capitalei, Constantin Bacalbaşa (Bucureştii de altădată) a ajuns la ”Hotel Concordia”, în 1871.

Hotelul avea în acel an  90 de camere. Autorul nota că accesul în hotel  se făcea printr-un hol boltit. Din hol, în partea stângă, se putea urca pe o scară, pentru a ajunge la etaj, unde se găsea camera cu numărul 5 care era cea mai mare din hotel, având nu mai mult de 36 mp. Aici s-au întâlnit membri ai ”Partidei Naţionale”, care au luat decizia alegerii domnitorului Moldovei, Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti. Este foarte posibil ca întâlnirea secretă să fi fost organizată după rigori care amintesc de ritualurile masonice. Un lucru este cert: în data de 24 ianuarie 1859, la ora 11.00, s-au reluat lucrările Adunării Elective pe Dealul Mitropoliei. Vasile Boerescu a solicitat ţinerea unei şedinţe secrete în care a precizat: ”A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei ! Să ne unim asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată că ne-am împlinit… o dorinţă sfântă”.

Era, fără îndoială, rezultatul a ceea ce se hotărâse  în camera de hotel de la ”Concordia”. Adică, adoptată de masoni, decizia a fost împărtăşită, de asemenea, în secret celor care aveau drept de vot în Adunarea Electivă. Cum partida conservatoare nu avea un contracandidat, rezultatul a fost cel aşteptat: în unanimitate, deputaţii l-au votat pe domnul Moldovei,  Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti desăvârşind astfel prima etapă a operei de realizare a statului naţional unitar românesc modern. Alexandru Ioan Cuza  a fost primit cu entuziasm, în Bucureşti, la 8/20 februarie 1859, depunând jurământul ca domn al Principatelor Unite.

24 ianuarie 1859-24 ianuarie 1862 – de la Unire la unificarea deplină a instituțiilor și a statului român

 Cei trei ani care s-au scurs între momentul dublei alegeri și momentul deschiderii primului Parlament unificat, respectiv al învestirii primului guvern unit al Principatelor Unite nu au fost deloc ușori.

Moldoveanul Vasile Alecsandri, marele poet și dramaturg pașoptist, unul dintre boierii de viță veche ai Moldovei a fost diplomatul care l-a ajutat pe Alexandru Ioan Cuza să obțină recunoașterea dublei alegeri la Torino, Paris și Londra. În cele din urmă, prin medierea Împăratului Napoleon al III-lea, Imperiile Habsburgic și Otoman au recunoscut dubla alegere și, implicit Unirea, pe timpul vieții lui Alexandru Ioan Cuza.

Măiestria diplomatică a lui Vasile Alecsandri a fost de neegalat. El a reușit să îi convingă pe francezi și pe britanici că dubla alegere nu era o încălcare a Convenției din 1858 ci, din contră, o ușurare a aplicării prevederilor acesteia, fiindcă dacă la noua trăsură a statului unit românesc erau puși cai și în fața și în spatele acesteia, a fost mutat măcar un cal care trăgea înapoi spre trecut și pus să tragă înainte spre viitor.

O altă intervenție de geniu a lui Alecsandri a fost atunci când diplomatul român a spus că grânele românești au salvat de la foamete Marea Britanie, contrazicând opinia oficială a ambasadorului otoman la Londra (fanariot de origine) care informa că grânele erau de proveniență otomană. Alecsandri a spus că aceste grâne erau rodul pământului românesc chiar dacă englezii le-au încărcat din porturile dobrogene controlate atunci de otomani. În viitor, un stat modern unit românesc putea ajuta Marea Britanie.

A existat un separatism moldovenesc?

În Moldova, după 1856 și până la 1866, nume ca Grigore Asachi, Costache Negruzzi, Nicolae Istrati, oameni de cultură și chiar oameni politici au considerat că unirea Moldovei va duce la decăderea statulului moldovenilor într-un stat românesc unit. Ei nu erau antiunioniști din principiu, se temeau numai pentru decăderea Moldovei în interiorul unui viitor stat modern. Costache Negruzzi chiar a ocupat postul de șef al departamentului de finanțe al statului român după 1859. Ulterior, în 1866, forțe ostile României vor încerca să penetreze această mișcare separatistă, dirijând-o spre ruperea Unirii. Muntenii erau mai numeroși, iar Bucureștiul se dezvolta mai repede. Separatiștii se gândeau că un legislativ unit îi va avea în minoritate pe moldoveni, iar Iașul va decădea, în dauna Bucureștiului deoarece mulți oameni politici moldoveni vor fi atrași la București cu funcții în noua adunare legislativă și în noul guvern.

De menționat este faptul că din ianuarie 1859 și până în ianuarie 1862, la Iași și București, au fost câte un guvern și câte un parlament propriu, iar Comisia de la Focșani trebuia să asigure trecerea spre unificarea instituțională. Focșaniul era o mică așezare de frontieră, străbătută de Milcov, care simbolic, separa Țara Românească de Moldova. Chiar dacă vama internă fusese deja desființată, anterior anului 1859, cele două state au trebuit să aștepte trei ani până la deplina unificare.

În cei trei ani, s-a întâmplat ca oamenii politici din cele două state care s-au unit, să fi avut funcții în ambele.

Pașoptistul Ion Ghica, născut la Bucureși, fost Bey de Samos după 1848, revenit din exil, a fost prim-ministru la Iași, în perioada 8 martie 1859-27 aprilie 1859, apoi la București, între 11 octombrie 1859 și 28 mai 1860.

Emanoil (Manolache)  Costache Epureanu, născut la Iași, a fost Prim-ministru la Iași între 27 aprilie 1859 și 30 aprilie 1860, apoi la București, între 13 iulie 1860 și 14 aprilie 1861.

Mihail Kogălniceanu a fost prim-ministru la Iași, între 30 aprilie 1860 și 17 ianuarie 1861.

Vasile Alecsandri a fost Ministru de Externe la Iași în perioada 17 ianuarie-10 noiembrie 1859 și la București, între 10 octombrie 1859 și 28 mai 1860. Cel puțin o lună, a fost singurul Ministru de Externe în cele două guverne.

Mihail Kogălniceanu, omul marilor reforme ale „epocii Cuza” va fi prim-ministru al guvernului unic al României din 11 octombrie 1863 și până în 26 ianuarie 1865.  A ma fost Ministru de Interne între11 octombrie 1863 – 19 iulie 1864, 16 noiembrie 1868 – 24 ianuarie 1870, 17 noiembrie 1878 – 25 noiembrie 1878 (ad-interim), 11 iulie 1879 – 17 aprilie 1880.

A deținut funcția de Ministru de Interne, Agricultură şi Lucrări Publice în perioada 19iulie 1864 – 26 ianuarie 1865, pe cea de Ministru de Externe în perioada 26 august 1869 – 28 noiembrie 1869 (ad-interim), în perioada 27 aprilie 1876 – 23 iulie 1876, în perioada 3 aprilie 1877 – 25 noiembrie 1878.  A fost și Ministrul Lucrărilor Publice, în intervalul 6 mai 1864 – 19 iulie 1864 (ad-interim).

Așadar, a avut demnități oficiale și după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza la 11 februarie 1866. Detronarea lui Alexandru Ioan Cuza s-a făcut pentru că prestigiul său internațional se degradase, iar pentru a putea asigura supraviețuirea Unirii din 1859 și drumul spre independență, trebuia respectat acel punct decis de Adunările Ad-Hoc, asigurarea domniei de către un prinț străin dintr-o familie domnitoare europeană care să aibă și să dea recunoaștere statului român.

După detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, tronul a fost preluat de o Locotenență Domnească din care făcea parte și moldoveanul Lascăr Catargiu (alături de Nicolae Haralambie și Nicolae Golescu, munteni). În 3 aprilie 1866, la Iași, Mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu a semnat declarația de rupere a unirii. Referendumul de acceptare a prințului german Karl de Hohenzollern din aprilie 1866 fusese perturbat de revolte în Oltenia, întrucât țăranii erau speriați de ideea că se va anula reforma agrară din 1864, iar grănicerii de pe Dunăre nu-și primiseră soldele de mult timp.

În spatele mișcării de la Iași se aflau interesele Rusiei, pentru care lucrau boierii Costache Moruzzi, Nicolae Rossetti-Roznovanu, Teodor Boldur-Lățescu, N. Ceaur-Aslan. Rusia, după Congresul de Pace de la Paris din 1856 (când Rusia și-a recunoscut înfrângerea în Războiul Crimeii), fusese cumva îndepărtată de la masa marilor decizii și căuta prilej să revină între Marile Puteri ale Europei. Rusia voia de fapt să ia înapoi Basarabia de Sud, pierdută în urma Tratatului de la Paris din 30 martie 1856 care îi asigura ieșirea la Dunăre. A reușit asta în 1878, când a oferit la schimb, Dobrogea României. Rusia luase Dobrogea de la Imperiul Otoman ca parte a unei despăgubiri de război pe care otomanii trebuiau să o achite conform înțelegerilor de după războiul din 1877-1878.

Mișcarea separatistă de la Iași nu a avut adeziune largă, iar mitropolitul a fost grațiat de către principele Carol I, la Golești, Argeș,  la 9 mai 1866 ( intrase în România la Turnu Severin, în 8 mai 1866).  Însuși Ion Creangă, alături de colegul său Ienăchescu l-au ascuns într-o pivniță pe mitropolitul rănit, căutând să îl scape de urmărirea Poliției.

Mitropolitul Moldovei s-a ascuns, dar Titu Maiorescu l-a convins să se predea. Ulterior după grațiere, mitropolitul a avut o frumoasă carieră, ajungând în 1875, Mitropolit Primat al României.

Concluzii

După 24 ianuarie 1862, chiar dacă mulți oameni politici din Moldova au deținut funcții importante la București, o parte a temerilor separatiștilor s-au confirmat.

Răscoala din 1907, cea mai mare răscoală din Europa începutului de secol XX, foametea teribilă din 1946-1947 au devastat Moldova și au arătat care era starea țărănimii, agriculturii și economiei din Moldova, până la mijlocul secolului XX.

Moldova va cunoaște o dezvoltare industrială și agricolă de anvergură, abia după 1964. După 1990, situația economică a Moldovei a continuat să se degradeze simțitor (marile ferme de stat și întreprinderi s-au desființat, o mare parte a forței de muncă specializate a plecat în Diaspora), iar Iașul este departe de infrastructura Bucureștiului. Nici după Marea Unire (în 1916-1918, Iașul a fost capitala României pe perioada ocupației germane în Muntenia, Oltenia și Dobrogea), Iașul nu a recuperat din decalajul existent după 1862.

Evident, ecourile separatismului moldovean s-au stins imediat cum mulți reprezentanți au căpătat funcții politice și administrative în România unită și apoi independentă, după 1877-1878.

Mulți politicieni moldoveni au făcut carieră la București, în poziții foarte înalte, așa cum o fac și azi.

La un secol de la Marea Unire din 1918, Moldova nu este conectată de Ardeal sau de Muntenia prin nicio autostradă.  De 15 ani, suntem membri ai Uniunii Europene, dar nici investițiile europene se pare că nu au ajutat Moldova să prindă din urmă alte regiuni ale României.