ISTORIA sărbătorilor de IARNĂ în regiunea MOLDOVEI (partea II)

În vremea lui Ștefan cel Mare, în noaptea de 14/15 decembrie 1467, domnitorul Moldovei a învins marea armată condusă de regele Ungariei, Matei Corvin, în bătălia de la Baia. Se afirmă că regele Matei Corvin a fost rănit iar armata sa apierdut atunci „artileria”. Crăciunul anului 1467 a fost așadar momentul în care bisericile, boierii și poporul au sărbătorit victoria domnitorului lor și i-au adus cinsitre lui Dumnezeu. Ulterior, Matei Corvin și Ștefan cel Mare vor pecetlui o alianță durabilă.

Călătorul Paul din Alep (cca.1627-1669) nota cum se petreceau marile Sărbători la curțile domnești. El a călătorit timp de șase ani prin Dobrogea, Moldova (a ajuns aici în timpul domniei lui Vasile Lupu la 1653), spre Kiev, apoi a ajuns la Moscova, de unde revenit vizitând și Țara Românească:„La sărbătorile mari, precum Crăciunul, Boboteaza sau de Paşti, boierii şi domnii îşi petreceau ziua şi noaptea în biserică şi după această cumplită oboseală căutau desfătare în bogatele libaţii în care deşertau, ca vrednici coborâtori ai dacilor, pahare de câte o oca dintr-o singură răsuflare”.

Tot Paul din Alep descrie sărbătorirea Crăciunului:

„În această ţară se obişnuieşte în seara spre naşterea lui Christos, ca toţi preoţii din diferite oraşe, însoţiţi de sărmani, de citeţi şi de corişti să se adune în cete, purtând icoane, şi să umble prin oraş toată noaptea vizitând casele boierilor şi dorindu-le bucurie de ziua sărbătoarei. Urătorii se adună la protopop şi apoi merg la Vodă, fireşte pentru hatârul darurilor. Astfel ei umblă toată noaptea cântând naşterea lui Christos – … Naşterea ta Hristoase, Dumnezeul Nostru, răsărit-a Lumii lumina cunoştiinţei, că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să te cunoască pe Tine, răsăritul cel de Sus, Doamne, Mărire Ţie. Fiecare om sărută icoana şi le dă câte ceva. Veneau apoi ceilalţi colindători şi aşa până la crăpat de ziuă. Tot aşa făceau toboşarii, lăutarii, flautiştii şi fluieraşii colindând în bande toată noaptea dinspre Crăciun şi în noaptea următoare”.

Cum sărbătorea Crăciunul domnitorul Moldovei Grigore Callimachi
(1761-1764; 1767-1769)

Educat la Constantinopol, domnitorul Moldovei Grigore Callimachi, comform însemnărilor logofătului Gheorghache, respecta obiceiul mersului la Biserică, dar la ospețe asculta muzica turcească (meterhaneaua): „În dimineaţa zilei de Ajun, Domnul ese din lăuntru de la casa ce se cheamă Mabei şi vine în Spătărie şi şade în domnescul scaun. Şi vrând ca să iasă la biserică, acel ce este vel spătar închinge sabia cea împărătească peste umăr şi ia buzduganul în mâna dreaptă, ţinându- l rezemat pe umărul său; şi cel ce este vistier mare, ţinând în mâna sa cuca o pune în capul lui vel spătar. După tropar, Mitropolitul, Domnul, beizadelele, Episcopii şi toţi boierii se ridică în Picioare, şi preotul ce a slujit Liturghia dă icoana în mâna mitropolitului şi sărutând- o o dă Domnului spre sărutare. Îndată se slobod tunuri şi începe meterhaneaua”.

Descrierea ceremonialului de Crăciun este următoarea: „Vodă, a cărui aşezare la masă era vestită printr-o lovitură de tun, închina rând pe rând, câte un pahar cu vin pentru Mitropolit, arhierei, pentru boierimea şi norodul ţării, după care boierii se ridicau şi-i sărutau mâna.
Şi ridicându-se masa, vel Medelnicerul (boierul însărcinat cu organizarea mesei și cu aprovizionarea) merge de dă Domnului apă de spălat în Spătărie iar boierii rămân de se spală în divanul cel mic.
Reluându-şi fiecare locul, intra cămăraşul (gestionarul cămării domnești), însoţit de ajutoarele sale aducând bucatele; şi din cele mai alese ce se pun înaintea Domnului  şi din mezele trămite Domnul pe talgere, pe la arhierei şi pe la unii boieri, cui socoteşte şi cui vrea.  
Mai pe urmă de toate mezelile, aduce vel Vameşul şi cofeturile pe masă şi boierii afară din câte mănâncă mai iau şi prin năfrămi şi dându-le pe la ficiorii lor, le duc pe acasă.
Din toată mâncarea şi băutura Domnului, luau mai înainte credinţă, Vel Cămăraşul (boier de rang II) şi vel Cuparul (degustătorul).”

Rețete inspirate din bucătăria occidentală, pe masa domnitorilor și boierilor români

Istoricul Aurelian Sacerdoțeanu descrie într-o conferință radiofonică faptul că bucătăria de Crăciun avea influențe majore occidentale. El descrie modul în care Anton Maria del Chiaro își amintea sărbătorirea Crăciunului la București, la curtea domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Prin analogie și în Moldova situația nu putea diferi prea mult:

„Erau mâncăruri nenumărate, trâmbiţe şi bubuituri de tun la fiecare pahar ce se închina Domnului. Şi el închina adesea pahare mai mari decât o oca veche (cca 1200 gr). Nimeni nu putea scăpa să nu bea sub niciun cuvânt, şi toţi cei aduşi la masa Domnului erau deprinşi cu acest obiceiu de a tot bea până se aduceau lumânările, ceea ce era semn de plecare. Mai înainte de aceasta, Vodă, distribuia veşminte de onoare la copii clerului şi la egumenii mănăstirilor domneşti. Pentru restul clerului, călugări şi săraci, se punea o masă întinsă separată şi li se dădeau bani de argint înveliţi în basmale. Del Chiaro, secretarul lui Brâncoveanu, spune că la banchet dacă strănuta un boier i se da un pahar de vin iar domnul îi dădea postav şi atlas pentru haine; dacă strănuta întâi Domnul vistieria îi acorda brocard pentru haine. Se dădeau însă şi plăcinte, aşteptate cu groază din cauza bileţelelor care făceau aluzie la făţărnicia, beţia şi râvna după domnie a boierilor. Mâncărurile erau gustoase şi preparate după bucătăria franceză, nemţească şi italiană iar o altă datină era ca farfuriile să nu se ridice după masă, ci se puneau una peste alta şi se formau coloane de farfurii atât de înalte, că boierii chiar în picioare nu vedeau pe cei de cealaltă parte a mesei. Se bea atât de mult încât domnul şi boierii cădeau sub masă dar lucrul nu era deloc afară de etichetă”.

 De Anul Nou, aceeași sursă descrie obiceiul reînnoirii sau încetării mandatelor

 „Apoi, aproape de Anul Nou, toţi boierii în serviciu se prezintă la Domn şi depun insignele demnităţii lor, fie o spadă, un buzdugan, un hanger (pumnal mare) de argint ori un toiag sau orice altă armă apoi se retrag. Noaptea, Vodă le trimite la fiecare sau o confirmaţie sau o demisie. Cel înaintat în boerie primeşte insignele cu un veşmânt de onoare, precum şi acela ce-şi păstrează postul său de mai -nainte iar persoana pe care voeşte Domnul a o îndepărta nu primeşte niciun mesagiu ceea ce egalează cu o demisie. ”

Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldaviae”, precizează obiceiurile de la Curtea Moldovei. Din context, rezultă implicit și atmosfera de sărbătoare:

„Medelnicerul cel mare dă domnului la ospeţe mari, înainte să se pună la masă, apa de spălat şi are jumătate din veniturile oblăduirii moşiilor de la Ştefăneşti. Clucerul cel mare, care ar putea fi numit veghetorul cel mare al curţii domneşti, este pus peste toate cămările domneşti în care se păstrează poame, unt, miere, brânză, sare şi alte lucruri asemenea; el se îngrijeşte ca toate să fie strânse la vreme şi să se păstreze bine şi le scoate din cămară când este trebuinţă sau când porunceşte domnul. Domnii i-au rânduit venit dijma oilor de la stânele din munţi ale ţăranilor moldoveni. Serdarul campidux sau, cum i se zice în felul europenesc, generalul locotenent este pus peste călărimea din ţinuturile Lăpuşnei, Orheiului şi Sorocii şi păzeşte ţinuturile dintre Prut, Nistru şi Basarabia de năvălirea tătarilor de la Crâm şi Bugeac. Sulgerul cel mare sau veghetorul peste casapi are slujbă să rostuiască vitele ce e trebuinţă să se taie pentru masa domnului şi să împartă carnea celor care capătă de la curte tain în fiecare zi şi în rândul cărora se socoteşte, printre alţi slujitori ai curţii, şi pedestrimea seimenilor. Jitnicerul cel mare sau veghetorul peste bucate adună grâul hotărât pentru trebuinţele domnului şi îngrijeşte să se aşeze în jitniţe. Pitarul cel mare este pus peste pitari şi îngrijeşte să gătească făină şi să se coacă în fiecare zi pâine proaspătă atât pentru domn, căt şi pentru ceilalţi cărora le este hotărât tain în fiecare zi. (…)Vătaful de stolnicei este mai marele slujitor de la masă şi când aceştia aduc bucatele din cuhnie la masa domnească, el merge înaintea lor, purtând în mână un bici fără mâner poleit cu argint. Vătaful de păhărnicei este priveghetor peste păhărnicei. El împarte porunci paharnicilor, care dau paharele cu vin la masa domnească sau la ospeţele la care sunt poftiţi boierii. Cuparul, paharnicul de toată ziua al domnului, este pivnicer mare peste chelarii curţii. El dă neguţătorilor de vinuri măsura sa dreaptă şi cu pecetea domnească, iar dacă află pe oarecine că a vândut vin cu o măsura mai mică decât cea care este îngăduită atunci îl pedepseşte după pravilă. Ciohodarul se îngrijeşte ca domnul şi toată curtea să aibă ciubotele şi încălţările de care au trebuinţă. Iar domnului, el însuşi îi aduce ciubotele. Sub porunca lui stau toţi ciubotarii din Iasi. Medelnicerii de obicei sunt cei trei sau patru care pun în toate zilele masa domnească. Ei aduc apă de spălat. Au în păstrare blidele, farfuriile, paharele şi îndeobşte toate tacâmurile de argint, tot aşa şi feţele de masă, şervetele şi celelalte lucruri de trebuinţă la masă. Cămăraşul dinlăuntru sau cămăraşul de taină are sub privegherea sa straiele, pietrele scumpe şi celelalte podoabe domneşti şi este pus peste cămărăşei. Vătaful de copii, priveghetor peste cămăraşii spătăriei şi ai divanului. El are privegherea asupra lor, iar venitul şi-l trage din împlinirea slujbei lor, fiindcă aceştia sunt trimişi adesea la boierii pe care domnul îi cheamă de la moşiile lor şi atunci vătaful dobândeşte un taler din cei şase pe care boierul obişnuieşte să-i dea cămăraşului. Cămăraşul de dulceţi, cofetarul curţii, se îngrijeşte să fie aduse pe masă, la urmă, bucate făcute cu zahăr sau în alt chip; tot el are în seamă vasele de porţelan. Cămăraşul de rafturi este priveghetor peste hamuri şi are în seamă şeile, hamurile bătute în aur şi argint, precum şi toate tacâmurile cailor. Pivnicerul este pus veghetor peste chelari. El însuşi stă sub ascultarea cuparului sau paharnicului toată ziua, iar sub porunca lui sunt toţi dogarii şi ceilalţi oameni care lucrează în crame. Drept leafă are drojdia vinului, din care face rachiu”.

 Bradul de Crăciun, împodobit prima oară de Principele Carol I

Principele Carol I care a domnit între 1866-1881 ca Principe și între 1881 și 1914 ca Rege al României este creditat ca fiind cel care a introdus la București, bradul de Crăciun împodobit.  Așadar, Crăciunul anului 1866 (25 decembrie 1866) a fost primul Crăciun cu brad împodobit din România. Se consideră că obiceiul bradului împodobit este atestat în Letonia la 1510.

Evident, famiile înstărite din fostele Principate Țara Românească și Moldova au adoptat și ele obiceiul.

Sacrificarea porcului, un obicei generalizat în Moldova

Scriitorul Ion Creangă, fiu de răzeși din Humulești-Neamț evocă tăierea porcului: „La Crăciun, când tăia tata porcul şi-l pârlea, şi-l opărea, şi-l învelea iute cu paie, de-l înnăduşa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi dea coada porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu şi s-o zurăiesc după ce s-a usca”.

Evident, la marile ospețe și recepții din epocă, porcul nu lipsea nici de pe masa oamenilor din înalta societate.

Abundența bucatelor de Crăciun este evocată tot de Ion Creangă: „În vacanţă ne duceam acasă, ş-apoi... Costiţe de porc afumate, chişte de buft umplut, trandafiri usturoiaţi şi slănină de cea subţire, făcute de casă, tăiate la un loc, fripte bine în tigaie şi cu mămăliguţă caldă, se duc unse pe gât. Mai face el ţăranul şi alte feluri de mâncări gustoase, când are din ce le face. Şi, mulţumită Domnului, părinţii noştri aveau de unde, căci sărăcia nu se oploşise încă la uşa lor, pe când ştiu eu. Şi să nu-mi uit cuvântul! Petrecem noi sărbătorile frumos la părinţi, în Humuleşti, şi după Bobotează ne întoarcem iar în Folticeni, la Pavel, gazda noastră. Pe la şcoală mai dam noi aşa, câteodată, de formă. Dar, drept vorbind, nici n-aveam ce căuta, căci bucheaua poate s-o înveţe şi acasă cine vrea. Iar cine nu, ferice de dânsul! Şi eu, unul, eram dintr-acei fericiţi: când e vorba de credinţă, ce-ţi mai trebuie”.

Așadar, Moldova secolelor XVII-XIX cinstea Sfintele Sărbători ale iernii, de la vârful, până la baza societății. Influențele occidentale s-au generalizat, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.