Crăciunul pe stil vechi. Creștinii ortodocși de rit vechi sărbătoresc Crăciunul pe 7 ianuarie. Calendarul iulian sau pe stil vechi este decalată cu 13 zile față de calendarul oficial. Biserica Ortodoxă Română a adoptat noul calendar începând cu 1 octombrie 1924.
Înainte de apariția lui Hristos, existau două metode principale de calculare a unui an: cea a egiptenilor, mai exactă, dar nu perfectă, de 365 de zile, și cea a românilor, care se baza pe 355 de zile. Totuși, anual se acumula o diferență de zece zile între aceste sisteme și chiar între fiecare dintre ele și calendarul solar. Pentru a corecta aceste discrepanțe și a alinia calendarul la ciclul solar, împăratul roman Iuliu Cezar, în anul 46 î.Hr., a adoptat sistemul egiptean, denumit „calendarul iulian”. Acest calendar a fost utilizat de întreaga creștinătate timp de 15 secole. De asemenea, Sfinții Părinți au folosit calendarul iulian la Sinodul I Ecumenic de la Niceea în 325 pentru calcularea datei Paștelui.
Datorită diferenței anuale de 11 minute și 14 secunde între calendarul iulian (365 de zile și 6 ore) și cel solar (365 de zile, 5 ore, 43 minute și 46 secunde), după 330 de ani s-a acumulat o diferență de trei zile, calendarul iulian rămânând în urmă.
Astfel, în timpul Sinodului I Ecumenic, echinocțiul de primăvară a avut loc pe 21 martie în loc de 24 martie, data inițială stabilită în anul 46 î.Hr. de împăratul Iuliu Cezar. De atunci, Sinodul a folosit data de 21 martie ca referință pentru calcularea datei Paștelui, data la care se afla echinocțiul de primăvară.
Astronomii specialiști au observat că, la fiecare 123 de ani, echinocțiul de primăvară retrogradează cu o zi. Această constatare a fost realizată de-a lungul secolelor, iar învățații din Orient și Occident au propus conducătorilor Bisericii corectarea calendarului pentru ca tabelele pascale să corespundă cu zilele lunii pline astronomice.
La 24 februarie 1582, papa Grigorie al XIII-lea a implementat o reformă calendaristică, eliminând zece zile din calendar, astfel încât data de 5 octombrie a devenit 14 octombrie. De atunci, calendarul a fost denumit „gregorian” sau „stilul nou”.
Congresul de la Constantinopol 1923
În ciuda faptului că, în 1923, la un congres desfășurat la Constantinopol, majoritatea Bisericilor Ortodoxe a decis să renunțe la calendarul iulian și să adopte calendarul gregorian, data Paștelui continuă să fie calculată pe baza calendarului iulian, unde echinocțiul de primăvară are loc cu 13 zile mai târziu. Aceasta duce la neconcordanțe cu data Paștelui în Biserica Catolică.
Între timp, astronomii au constatat că între calendarul gregorian din 1582 și cel astronomic există o diferență anuală, care, pe parcursul a 3500 de ani, va face ca și calendarul gregorian să rămână în urmă cu o zi și o noapte. Calendarul ortodox, corectat în 1924, va lua în considerare această diferență.
Biserica noastră, parte a Bisericilor Ortodoxe, nu a fost singura care a adoptat calendarul gregorian odată cu statul, în 1919, ci abia după Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol din 1923, care a decis corectarea calendarului în Bisericile Ortodoxe prin eliminarea diferenței de 13 zile rămase față de calendarul iulian (adică stabilirea datei de 21 martie în loc de 8 martie).
Data echinocțiului de primăvară, care ajunsese la 8 martie în calendarul iulian, a fost corectată la 21 martie, aliniindu-se astfel cu calendarul solar, conform deciziei Părinților de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).
Calendarul iulian corectat la Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol va fi mai precis decât cel gregorian prin introducerea unui nou sistem de ani bisecți, adăugând o zi suplimentară la fiecare patru ani, când luna februarie va avea 29 de zile în loc de 28. Astfel, în calendarul ortodox corectat, diferența dintre anul solar și cel civil este redusă la un minim de 2,02 secunde anual, ceea ce face ca abia după 42.772 de zile calendarul (corectat) să mai rămână în urmă cu o zi și o noapte.
Calendarul corectat, folosit de acum înainte de ortodocși, va fi denumit neo-iulian sau constantinopolitan.
Adoptarea calendarului de către Bisericile ortodoxe autocefale
La Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol din 1923, nu au participat toate Bisericile Ortodoxe autocefale sau naționale. Prin urmare, corectarea calendarului adoptată aici a rămas la latitudinea fiecărei Biserici Ortodoxe, care a putut introduce ajustarea în funcție de propriile considerente pentru a evita tulburările.
Convinsă de necesitatea corectării calendarului, din 1924 majoritatea Bisericilor Ortodoxe au adoptat acest calendar astfel: Patriarhia Ecumenică de Constantinopol (1924), Patriarhia Antiohiei (1924), Patriarhia Alexandriei (1928), Arhiepiscopia Ciprului (1924), Biserica Greciei (1924) și Biserica Ortodoxă Română (1924), stabilind data de 1 octombrie ca 14 octombrie, eliminând cele 13 zile de decalaj rămase față de calendarul iulian. De asemenea, Biserica Gruziei, Biserica Ortodoxă din Polonia (1924), Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia (1951), Biserica Ortodoxă din Finlanda (1917, cu aprobarea Bisericii Ruse) și Biserica Ortodoxă Bulgară (1968) au adoptat această schimbare.
Totuși, câteva Biserici Ortodoxe au păstrat calendarul iulian necorectat, cum ar fi Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă și Biserica Sârbă, precum și Mănăstirile de la Sf. Munte Athos, cu excepția Vatopedului, care continuă să folosească „stilul vechi”, sărbătorind Paștele și toate sărbătorile conform vechiului calendar.
TRADIȚII și OBICEIURI în ziua Crăciunului pe stil vechi
Conform vechiului calendar iulian, sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus Hristos, stabilită pe 7 ianuarie, este precedată de seara de Ajun, când copiii și tinerii îmbrăcați în costume tradiționale, purtând colaci legați cu ștergare înflorate, colindă la casele rudelor și prietenilor în grupuri, pentru a anunța vestea cea bună a Nașterii Pruncului Sfânt.
După ce colindătorii se întorc acasă, familiile tradiționale se adună la o masă de post, numită „Cina Sfântă”, după răsăritul primei stele pe cer, simbolizând steaua care a ghidat pe magi către locul Nașterii Mântuitorului.
Pe masa din Ajunul Crăciunului, ortodocșii de stil vechi pun aceleași bunătăți de post specifice sărbătorilor. Moldovenii, ardelenii sau minoritățile de ruși lipoveni, bulgari, ucraineni sau sârbi pregătesc câte 12 feluri de mâncare, în onoarea apostolilor. Compotul de prune afumate, grâul fiert cu nucă sau sarmalele de post cu hribi, pipinci (ciuperci) cu usturoi sunt mâncărurile care anunță, în noaptea Nașterii Domnului, o mare sărbătoare.
Masa de Crăciun a rușilor lipoveni include bucate specifice precum haladet (o piftie specială servită cu hrean), lapșa (tăiței fierți în supă de pasăre), sărmăluțe în foi de viță-de-vie sau varză. Nu lipsește peștele, preparat în ciorbă de perişoare sau chifteluțe. La desert se servesc cozonac cu nucă, colțunași cu brânză (vareniki) și alte specialități rusești. Imediat după masă, colindătorii încep să cânte în casă, în fața icoanei. Singurul colind este o cântare bisericească, „Hristos Răsăritsea”. Colindul pornește de la preotul satului și continuă la restul gospodăriilor.
Pentru ucrainenii din Maramureș, sărbătorirea Nașterii Mântuitorului se realizează conform obiceiurilor moștenite de generații. În Ajunul Crăciunului se consumă mâncare de post, dar tradiția impune ca pe masă să fie așezate nouă feluri de mâncare, simbolizând belșugul anului. Cea mai importantă mâncare este „hrebleanca”, preparată din ciuperci gătite cu zeamă de varză. De asemenea, nu poate lipsi grâul fiert, simbol al roadelor bogate, sau peștele. Un obicei aparte este legarea picioarelor mesei cu un lanț, care rămâne așa până la Bobotează, pentru ca binele să rămână în casă.
În seara de Ajun, după apusul soarelui și până înainte de miezul nopții, copiii sunt pregătiți pentru colindat. La ora 12 noaptea se merge la biserică la slujba de la miezul nopții, cunoscută ca „snocne”. După slujbă, în biserică se colinde, iar din repertoriu nu lipsește cea mai veche și mai lungă colindă, care conține 17 strofe. În dimineața de Crăciun, toată lumea merge din nou la biserică, unde un grup de tineri vine cu Viflaimul.
Sârbii, pe lângă mâncărurile speciale pregătite pentru această ocazie, aprind la miezul nopții de Ajun banjakul (o creangă de stejar), deoarece arderea acestuia aduce bunăstare, fericire și noroc în viața lor. Până la miezul nopții se consumă doar mâncăruri de post, iar sub fețele de masă se pun, conform tradiției, bani și fân, care sunt scoși doar la Bobotează (19 ianuarie) pentru a fi dați animalelor din gospodărie.
Crăciunul pe stil vechi este sărbătorit și de românii care fac parte din Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, denumită popular (nerecunoscută canonic de nicio biserică ortodoxă). Pentru aceștia, sărbătoarea Nașterii Domnului se realizează conform tradițiilor locale, majoritatea fiind în Moldova.
Nașterea Mântuitorului este sărbătorită și de basarabeni, tot pe 7 ianuarie. Cele două mitropolii care activează pe teritoriul Republicii Moldova (Mitropolia Basarabiei, care aparține canonic de Patriarhia Română, și Mitropolia Moldovei, care aparține Patriarhiei Ruse) urmează stilul vechi. În Basarabia, există obiceiul ca Ajunul Crăciunului să fie așteptat cu pâine. Gospodinele coc „crăciunelul”, un colac mic în formă de cifră opt, și „ajunelul”, care nu completează optul, adică doar anunță apropierea Ajunului Nașterii Domnului. Acești doi colaci sunt agățați, împreună cu flori de busuioc, la icoană și sunt păstrați până la Sf. Gheorghe, când sunt scoși și dăduți animalelor pentru a le proteja de rele.
În ziua de Crăciun, fiecare creștin ortodox de rit vechi merge la biserică la Liturghie, apoi, la prânz, familiile se adună la masa tradițională, cu preparate precum purcel de lapte fript la jar, sarmale, pește, ciorbe și borșuri, zacuscă, toate servite din abundență cu vin rubiniu și vodcă.
