Obiceiuri de Crăciun în Bucovina, legate de bucate, colinde și voie bună!

Toate sărbătorile și praznicele creștine ne povestesc despre evenimente și fapte din viața Mântuitorului sau despre viața celor drepți. Praznicul Nașterii Domnului ocupă un loc deosebit, fiind sărbătoarea familiei, a părinților, a bunicilor și, în special, a copiilor.

În continuare, vom prezenta succint modul în care bucovinenii au înțeles Nașterea lui Hristos și ce obiceiuri au consacrat acest eveniment, devenit una dintre cele mai importante sărbători ale creștinătății. Cea mai veche denumire a sărbătorii este „Crăciun”, un cuvânt care semnifică creație, descoperire, realizare.

Conform legendelor creștine populare, Moș Crăciun era soțul Crăciunei, femeia care a găzduit-o pe Maica Domnului pentru a-L naște pe Iisus. Din teama soțului, Crăciuneasa a oferit Maicii Domnului doar ieslea din grajd. După naștere, întreaga gospodărie a lui Crăciun a fost învăluită de lumină, iar el, întorcându-se acasă, a crezut că este vorba de un incendiu. Dar, minunat, fetele lui Crăciun, afectate de lumină, erau perfect sănătoase, având mâinile la loc și vederea recăpătată. În semn de recunoștință, Crăciun a luat un sac plin cu mere, nuci și covrigi, pe care le-a împărțit copiilor din sat, originând astfel tradiția darurilor de Crăciun și a Moșului cu sacul.

În Bucovina, Crăciunul este sărbătorit poate mai intens decât în alte regiuni, fără a devia semnificativ de la tradiție. În preajma Crăciunului, se recuperează sau se restituie obiectele împrumutate prin sat, deoarece se consideră nepotrivit să ai lucruri împrumutate în timpul sărbătorilor de iarnă.

În Ajunul Crăciunului, femeile obișnuiesc să ascundă fusele de la furca de tors sau să introducă o piatră în cuptor, crezând că astfel vor alunga șerpii din gospodărie. În dimineața aceleiași zile, până de curând, femeile ieșeau afară cu mâinile pline de aluat, mergând în livadă pentru a atinge fiecare pom și spunând: „cum sunt mâinile mele pline cu aluat, așa să fie pomii încărcați cu rod la anul”.

Crăciunul reprezintă o ocazie minunată pentru înfrumusețarea interioarelor țărănești, gospodinele punând sub știri diverse plante aromate (ochișel, mentă creată, busuioc, maghiran), plante care rămân expuse o perioadă îndelungată în anul următor, aspect ilustrat și în textul unei colinde bucovinene:

Datinile de Crăciun sunt pregătite cu mult înainte, odată cu Postul Crăciunului (15 noiembrie), când încep să se formeze cetele de colindători și se învață colindele ce vor fi rostite în timpul marii sărbători.

În Bucovina, colindatul este nu doar o tradiție, ci, prin modul de organizare, a devenit o adevărată instituție, cu legi și reguli specifice. Copiii și tinerii se adună în grupuri de câte 6 persoane pentru a forma cete, selectându-se în funcție de categoria socială, afinitățile personale, calitățile morale sau gradele de rudenie. De asemenea, se alege conducătorul cetei – numit vataf, călfa sau turc – care trebuie să fie un bun organizator, să aibă autoritate asupra tinerilor, să dețină o conduită morală ireproșabilă și să fie un dansator priceput.

Repetițiile pentru învățarea colindelor se desfășoară fie la casele tinerilor din ceată, fie la biserică, fie în cadrul șezătorilor, singurele manifestări socio-comunitare permise în Postul Crăciunului, fie, mai nou, la căminul cultural.

Cel mai important moment al sărbătorii Crăciunului este seara de Ajun, când se pregătește o masă specială, numită „masa de Ajun”, și încep colindele.

Pregătirea mesei de Ajun începe în primele ore ale dimineții, când gospodinele coaceau colacii „rotunzi ca Soarele și Luna” și un colac special, numit „Crăciun”, frumos împodobit și împletit în forma cifrei opt, care se păstrează până primăvara următoare pentru a fi folosit în practicile de început de an agrar.

În acest timp se preparau douăsprezece feluri de mâncare de post (grâu pisat și fiert, prune afumate fierte, bob fiert, sarmale cu crupă, ciuperci tocate cu usturoi, borș de bureți, fasole fiartă și „sleită” etc.), precum și mâncăruri din pește. Bucatele erau aranjate pe masa din „casa cea mare”, după ce pe aceasta se asternea cea mai frumoasă față de masă. Uneori, sub fața de masă se puneau fan, peste masă se întindea un fir de strâmături roșii, legat în formă de cruce, iar pe colțurile mesei se așezau maciulii de usturoi. În mijlocul mesei se așeza un colac rotund, iar în jurul său se ordonau douăsprezece farfurii cu cele douăsprezece feluri de mâncare. Seara, după trecerea preotului cu icoana, întreaga familie se primenea și se așeza la această masă.

Cina avea un caracter ritual, înainte de a se așeza la masă, toți membrii familiei se îngenunchau pentru rugăciune, după care capul familiei invoca spiritele morților, care erau invitate să participe la ospăț, hrănind simbolic vitele din gospodărie, chemandu-le pe nume și aruncând peste cap câte puțin din cele douăsprezece feluri de mâncare. Familia se așeza și se ridica simultan de la masă, în semn de deplină înțelegere și comuniune. Există interdicția de a consuma în întregime cele douăsprezece feluri de mâncare, resturile fiind păstrate pe masă până la Bobotează, când erau puse în hrana animalelor sau așezate într-o farfurie în fereastră, alături de un pahar cu apă, pentru a înstăvârși spiritele morților.

Obiceiul mesei de Ajun, care are semnificații profunde și definitorii pentru lumea rurală tradițională, formată din plugari și păstori, se mai păstrează, izolat, în satele de munte din Bucovina.

Colindatul, însă, este momentul culminant al Crăciunului și s-a menținut cu multă acuratețe în majoritatea comunităților bucovinene. Tradiția este deschisă de către copii, care, în jurul prânzului, în grupuri mici, încep colindatul, trecând pe rând prin toate casele. În trecut, micii colindători, înainte de a pleca să vestească Nașterea lui Iisus, se adunau în cete pentru a-și cere iertare unii de la alții.

Colindele rostite de Crăciun sunt considerate cele mai vechi forme literare, fiind atestate în România încă din Evul Mediu. Redăm mai jos o colindă veche colectată din satul Udești:

Răsplata tradițională a micilor colindători constă în colace, mere, pere și nuci, dar în zilele noastre gazdele oferă mai ales bani și dulciuri.

Odată cu lăsarea întunericului, satele sunt animate de colindele cetelor de flăcări care străbat ulițele, de la un capăt la altul al satului, pe întreg parcursul nopții. Tinerii se îmbracă și astăzi în costume de iarnă tradiționale, cu șumane sau cojace, și au căciulițe împodobite cu mirt și mușcate. Șeful cetei poartă o căciulă împodobită cu panglici multicolore, ca semn distinctiv. Până în mijlocul secolului al XX-lea, acompaniamentul colindătorilor se realiza doar cu fluierul și ciurul (o tobă confecționată special pentru acest eveniment), pentru că mai târziu s-a generalizat acompaniamentul cu fanfară sau cu instrumente muzicale moderne.

După începerea colindelor de noapte, oamenii consideră sărbătorile începute. Colindătorii pornesc de obicei de la casa șefului de ceată, trec pe la primărie și pe la preot, apoi colindă întregul sat. Există însă comunități în care se organizează doar o singură ceată de feciori, colindând casele pe rând, fără priorități.

Ajunși în curte, fără a rosti vreo formulă de cerere a permisiunii, flăcile încep să colinde. Repertoriul colindelor abordează subiecte variate, surprinzând, în mod alegoric, realități cunoscute. Colindele nu folosesc versuri satirice, ci doar urări de sănătate și de bun augur. În credința localnicilor, colindele sunt rostite pentru a alunga diavolul și a purifica spațiul, de aceea se consideră un mare păcat dacă cineva rămâne cu poarta încuiată în noaptea ajunului de Crăciun.

După rostirea colindei la fereastră, flăcile sunt invitate în casă, sunt ospătați și răsplătiți. Atunci când sunt însoțiți de muzică, în casele cu fete, are loc o mică petrecere, fata fiind prima scoasă la joc de către șeful cetei sau, după caz, de către flacăul care o simpatizează în mod special.

În unele localități (Solea, Poieni – Solea, Partestii de Sus, Cacica, Doroteia), concomitent cu cetele de colindători se deplasează cetele de măști – „babe și moșnegi” – care, prin joc, gesturi și dialog, transmit, în viziunea lor, principiul fertilității, ca un preludiu al Anului Nou.

Dacă în ziua și noaptea Ajunului de Crăciun doar copiii și flăcile umblă cu colinda, începând din ziua Crăciunului (25 decembrie) și încheind cu Boboteaza, gospodarii sunt cei care colindă pe la vecini, rude sau prieteni. În unele sate, se întâlnește și colinda bisericii, numită „colinda bătrână”, alcătuită doar din oameni căsătoriți, care adună, cu această ocazie, fonduri bănești pentru biserică.

Spre deosebire de Anul Nou sau de alte sărbători, în nopțile Crăciunului nu se întreprind niciun fel de practici magice.

Din dimineața de 25 decembrie începe colindatul cu steaua. Mersul cu steaua presupune asocierea copiilor în grupuri de câte trei. Aceștia folosesc o stea confecționată dintr-o vească de sită cu raze din șipci de lemn, totul fiind învăluit în hârtie colorată. Pe cap, copiii poartă coroane de hârtie, iar cântecul de stea se bazează pe troparul Nașterii Domnului. Cântarea face referiri la efortul depus pentru găsirea pruncului Iisus și conține reflecții filozofice asupra vieții pământești.

În unele sate, de la Crăciun până la Anul Nou, pot fi văzuți și irozii, grupuri formate din personaje biblice: craii Baltazar, Gaspar și Melchior, Irod împărat, preotul Ozia, îngerul și ciobanul.

Este, de fapt, o formă de teatru popular care se remarcă prin seriozitatea temei abordate, precum și prin vestimentația șocantă și atrăgătoare.