Profesorul Ion ROTARU explică continuitatea istorică: de ce a fi cetățean al Republicii Moldova nu exclude moștenirea românească

În spațiul public din Republica Moldova și România, tema identității continuă să genereze reacții radicale, etichete și acuzații grave, formulate adesea fără fundament istoric

În ultimele luni, mai multe voci publice, profesori, istorici sau cetățeni activi civic au fost catalogați drept „trădători” pentru simplul fapt că își afirmă identitatea românească, în timp ce își asumă loialitatea față de statul Republica Moldova

În acest context tensionat, Ion Rotaru, profesor de istorie la Liceul Republican cu Profil Sportiv din Chișinău, a intervenit public cu un discurs amplu și necosmetizat, în care respinge frontal această logică a incriminării identitare. Declarațiile sale nu sunt un manifest politic, ci o reacție de fond, construită pe argumente istorice, genealogice și civice, menite să demonteze confuziile cultivate deliberat în dezbaterea publică.

Loialitate civică versus apartenență istorică

Ion Rotaru pornește de la o distincție pe care o consideră esențială și constant ignorată: diferența dintre loialitatea față de un stat și apartenența istorică la un spațiu cultural. Profesorul amintește că, în 1991, odată cu proclamarea independenței Republicii Moldova, a depus jurământ față de noul stat, la fel ca milioane de cetățeni.

Din această realitate juridică și civică decurge o întrebare simplă, dar incomodă: ce anume ar însemna „trădare” în acest caz? Trădarea cui? A cărei patrii? A cărei istorii?

În viziunea sa, a respecta jurământul față de Republica Moldova nu presupune renegarea istoriei Moldovei medievale și nici abandonarea moștenirii românești. Dimpotrivă, încercarea de a opune aceste două planuri este, spune el, o construcție artificială, lipsită de logică și de rigoare istorică.

Moldova istorică și spațiul românesc

Profesorul insistă asupra faptului că spațiul moldovenesc nu poate fi rupt arbitrar de contextul său istoric. Pentru Ion Rotaru, orașe precum Suceava sau Iașul nu sunt „străinătate”, ci repere ale aceleiași continuități istorice. Afirmația sa nu este una politică, ci una de memorie și identitate: Moldova medievală nu se oprea la Prut, iar istoria nu poate fi redesenată retroactiv în funcție de frontierele secolului XXI.

În același timp, profesorul respinge categoric ideea unei apartenențe forțate la un spațiu care nu are legătură cu această continuitate istorică. Referințele sale la Siberia și Estul îndepărtat sunt simbolice și trimit la perioada sovietică, la deportări și la identități impuse prin forță – episoade pe care le consideră complet străine de istoria și cultura Moldovei.

Ștefan cel Mare, între mit și realitate istorică

Un capitol important al declarațiilor lui Ion Rotaru este dedicat modului în care figura lui Ștefan cel Mare este instrumentalizată în disputele identitare contemporane. Profesorul atrage atenția că domnitorul Moldovei este invocat adesea ca simbol exclusivist, desprins de realitatea istorică.

Pentru a combate această abordare, Rotaru reamintește fapte elementare de genealogie istorică: ultima soție a lui Ștefan cel Mare, Maria Voichița, era fiica lui Radu cel Frumos, domn al Țării Românești, originară din Târgoviște. Fiul lor, Bogdan al III-lea, cunoscut ca Bogdan cel Orb, a domnit Moldova între 1504 și 1517, iar din descendența sa face parte și Alexandru Lăpușneanu.

Aceste date nu sunt opinii, ci realități istorice consemnate, care demonstrează legăturile organice dintre Moldova și Țara Românească în Evul Mediu.

Dinastia mușatină și continuitatea românească

Ion Rotaru merge mai departe și subliniază că nici ascendența lui Ștefan cel Mare nu susține teoriile separatiste. Petru I Mușat, întemeietorul dinastiei mușatine, avea legături clare cu spațiul valah, iar Maria Oltea, mama lui Ștefan cel Mare, provenea dintr-un mediu românesc.

Prin această succesiune de argumente, profesorul demontează ideea unei Moldove medievale izolate etnic sau cultural. În lectura sa, Moldova a fost parte integrantă a spațiului românesc, cu particularitățile sale regionale, dar fără ruptura artificială promovată astăzi de discursuri ideologice.

O concluzie incomodă

Discursul lui Ion Rotaru este incomod tocmai pentru că refuză sloganurile. El nu neagă existența Republicii Moldova, nu contestă granițe și nu propune proiecte politice. În schimb, cere un lucru mult mai dificil: asumarea onestă a istoriei.

Pentru profesorul de istorie, identitatea nu se stabilește prin insulte, etichete sau lozinci, ci prin cunoaștere. Iar acuzația de „trădare”, aruncată fără discernământ, spune mai multe despre cei care o folosesc decât despre cei vizați.

„Mă adresez mai cu seama vouă, românilor.

Când Republica Moldova – sau Basarabia, la acel moment – făcea parte din România Mare, fiecare clădire pentru aceștia așa, care nu știu a scrie, care nu au idee despre ce vorbesc, apoi era așa câte o tabliță, fiecare clădire și scria pe ea așa ”mergi pe drum, cată-ți de treabă, nu casca gura la tablă”; pentru aceștia care nu știu a scrie măcar, sau scriu cu greșeli.

Pe urmă, mă învinuiți voi acolo că eu aș fi trădat ceva, că eu sunt trădător.

Trădător al cărei patrii? În 1991 eu am dat jurământ Republicii Moldova. L-am trădat eu peȘtefan cel Mare cumva? Ia gândiți-vă voi aștia cu cap pătrat. Ștefan cel Mare e înmormântat în țara lui, da? El e al nostru, da? Eu sunt al lui urmaș.

Atunci, țara aceea de acolo e străină mie? Am trădat eu țara aceea cumva, patria mea? Istoric, Moldova măcar, dacă ziceți voi. Nu sunteți de acord cu întreaga Românie? Măcar Suceava, Iașul, eu l-am trădat? Nici cu o iotă. Dar Siberia nu e patria mea.

Cui îi place, poftim, duceți-vă acolo. Patria mea e aici. Suceava și Iași nu sunt orașe străine.

Pentru voi, măcar, gândiți-vă cu capul. Pe urmă, dacă n-ați știut și aveți, poate, cumva, că voi întotdeauna, prin prisma voastră de deșteptăciune, considerați. Ia gândiți-vă bine, așa, cu căpșorul acela al vostru, cu păr lung și minte scurtă.

Ultima soție a lui Ștefan cel Mare s-a numit Maria Voichița. Ea era de la Târgoviște, de la București, vă spun așa mai simplu, ca să mă înțelegeți. Era fiica lui Radu cel Frumos.

Dacă ea era româncă cu actele în regulă, l-a născut pe feciorul lui Ștefan cel Mare, care se numea Vlad Bogdan, care a intrat în istorie ca Bogdan cel Orb, așa s-a spus lui. A condus țara de la 1504 până la 1517. Al lui fecior a fost și Alexandru Lăpușneanu.

Știți de asta? Dacă mama lui era de la Târgoviște și era româncă cu actele în regulă, și era fiica lui Radu cel Frumos, cine a fost atunci Bogdan Vlad acesta? Român? Atunci eu, fiind urmașul lui, ce sunt? Coadă de câine, ca voi? Ori sunt urmașul lui Bogdan, dacă nu lui Ștefan. Dar sunt și al lui Ștefan. Tatăl lui Ștefan cel Mare, sau bunelul, străbunelul lui, Petru I Mușat, era din Valahia, din Muntenia.

Nu era din Moldova, pe care o știți voi, dar era din Valahia. Mamei sale îi spunea Maria Oltea, din Olteni, lângă Bacău, acolo, un teritoriu unde au trăit olteni. Și mama lui Ștefan cel Mare era de origine româncă.

Și soția lui era româncă. Și feciorul lui, Bogdan Vlad, v-am spus. Gândiți-vă dacă aveți cu ce gândi!”