Astăzi, 10 februarie se împlinesc 637 de ani de la prima atestare documentară a Cetății de Scaun a Sucevei.
Municipiul Suceava, reședința județului omonim, se găsește în centrul Podișului Sucevei, la o altitudine de aproximativ 325–340 m, extinzându-se pe ambele maluri ale râului care îi conferă numele.
Istoric
Săpăturile arheologice efectuate în diverse zone ale orașului au scos la iveală vestigii ce atestă continuitatea locuirii în teritoriul actual încă din perioada neoliticului. La Șipot a fost identificată o așezare datând din neolitic, iar pe platoul de la estul cetății au fost descoperite urme ale epocilor bronzului și fierului. Alte descoperiri atestă influența și prezența culturii autohtone, dar și a unor comunități alogene, precum germanicii, slavii sau tătarii.
Poziția geografică a favorizat transformarea nucleului rural într-o așezare urbană, propice schimburilor comerciale și dezvoltării meșteșugurilor. Nu este de mirare că cronicarul Nicolae Costin asocia numele târgului Sucevei cu cojocarii care „l-au descălecat”, menționând: „Soci se chiamă unguresce cojocar; iar Sucéva = Cojocărie”. Deși denumirile Socăva, Sucéva sau Scotorix apar încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, documentul din 10 februarie 1388, emis de Petru I Mușat prin care acesta îl informa pe regele polonez Vladislav Iagello despre împrumutul de 3.000 de zloți de argint, reprezintă cea mai sigură atestare documentară a Sucevei.
În primele secole de existență certă, Suceava a cunoscut o dezvoltare intensă, iar statutul său de reședință principală a subliniat creșterea importanței orașului. Dintr-o mică așezare, delimitată și întărită cu un șanț de apărare și palisade – care includea o cetate de piatră (Cetatea de Vest sau Cetatea Șcheia), prăbușită la scurt timp după construcție – Suceava a evoluat într-un adevărat „scaun de judecată”, devenind centru economic, politic, comercial, cultural și religios. Din această „slăvită cetate de scaun a Moldovei” au condus destinele Moldovei personalități precum Petru, Roman, Ștefan Mușat, Alexandru cel Bun și succesorii lor, inclusiv Bogdan al II-lea, Ștefan cel Mare, Bogdan al III-lea, Ștefăniță și Petru Rareș. De asemenea, din Suceava au pornit primele hrisoave ce aveau să ghideze organizarea administrativă, juridică, fiscală și militară a țării, iar de aici au plecat și primele armate moldovene în sprijinul Țării Românești, atacate de otomani, și al Poloniei, confruntate cu teutonii. Din începutul anului 1475, vestea victoriei lui Ștefan cel Mare asupra armatelor sultanului se răspândea în întreaga Europă. Tot în Suceava a fost înființat primul sediu mitropolitan al Moldovei, unde reședința sfatului domnesc și cancelaria domnească își aveau sediul. La Curtea Domnească de aici s-au pus bazele istoriografiei românești în limba slavonă, fiind redactat și Letopisețul anonim al Moldovei.
Trecătorii străini, care circulau prin orașul moldav, îl descriau în jurul anilor 1500 drept „cel mai bun loc care se poate găsi și cel mai departe de năvăliri” (Paolo Bonici) și ca pe o așezare întărită „de minune și aproape de necucerit” (Blaise de Vigenere). Cu toate acestea, de-a lungul istoriei sale, Suceava nu a fost scutită de nenorociri, jafuri ale cuceritorilor, incendii sau cutremure, iar strălucirea sa a început să se estompeze odată cu decizia lui Alexandru Lăpușneanu de a muta capitala Moldovei în târgul de pe Bahlui. Rivalitatea pentru întâietate dintre Iași și Suceava s-a prelungit timp de un secol, Iașiul devenind învingător abia după mutarea mitropolitului țării.
Suceava – oraș al Casei de Habsburg.
Confruntările turco-polone din a doua jumătate a secolului al XVII-lea și abandonul fostei reședințe voievodale de către domnitori au accelerat procesul de declin al orașului, culminând cu distrugerea Cetății de Scaun, orânduită de Porță ca simbol al spulberării ultimului bastion antiotoman. Acest declin treptat a fost însă oprit în perioada stăpânirii austriece, instaurată în contextul politic internațional al anilor 1774–1775. Chiar dacă plecarea unui număr semnificativ de locuitori și distrugerea multor clădiri au afectat orașul, Generalul Splény a considerat, în 1775, Suceava drept „orășelul cel mai distins și mai populat” din vechiul Principat al Moldovei. Astfel, austriecii au decis să ridice așezarea la rangul de oraș comercial liber, conferindu-i o autonomie extinsă și privilegii destinate să atragă maiștrii, meșteșugarii și negustorii din provinciile ereditare ale Coroanei și din alte state.
Politicile de colonizare care au adus germani, ucraineni, polonezi, evrei și cehi – permițând oricui „să-și așeze casa pe terenurile pustii, redând viață orașului” – s-au asociat cu măsuri de transformare a Sucevei într-o capitală de ținut, ulterior în reședință de județ, însoțite de planuri urbanistice și de dezvoltare edilitară corespunzătoare. Cernăuțiul – micul târg ales de austrieci drept capitală a provinciei – reușise între timp să concentreze principalele activități administrative, economice și politice din Bucovina habsburgică. În ciuda facilităților administrative și a realizărilor, cum ar fi calea ferată, sistemele de alimentare cu apă, canalizare și iluminat, se părea totuși că orașul era „lipsit de viață, fără comerț și fără o industrie considerabilă, orașul lâncezește”. Majoritatea produselor din atelierele meșteșugărești sau din modestele „fabrici” specializate în pielărie, textile și produse alimentare, situate în imediata vecinătate a căii ferate și a punctului vamal cu Regatul României, nu puteau concura cu cele din marile centre ale imperiului austriac. Aceeași realitate se aplica și în domeniul cultural, deși românii suceveni și-au mobilizat toate resursele pentru emanciparea națională. În oraș au fost înființate instituții precum societatea „Clubul Român”, „Școala Română”, „Însoțirea orășenilor români”, Reuniunea muzical-dramatică „Ciprian Porumbescu” și „Reuniunea de cântări din Suceava”. De asemenea, „Comitetul intelectualilor” a reușit să obțină, de la autoritățile habsburgice, dreptul de a păstra în colecții locale obiectele și valorile descoperite în fosta Cetate de Scaun a Moldovei.
Suceava – oraș reședință de județ.
În noiembrie 1918, Suceava a fost integrată în granițele României Mari și a cunoscut o dezvoltare economică, edilitară, social-culturală și urbană notabilă. Devenind reședință a județului omonim, orașul a început o extindere lentă către malul stâng al râului care îi dă numele, demonstrând că terasa ce formase nucleul urban devenise insuficientă. Perioada interbelică a continuat dezvoltarea inițială, însă a adus și o schimbare a profilului etnic în favoarea românilor. Liceul „Ștefan cel Mare” a rămas un simbol de excelență în educație, iar congresul studențesc de la 1935, organizat de asociațiile studențești de la Cernăuți, a prefigurat destinul universitar al orașului. Tot în această perioadă a fost fondată Biblioteca Centrală (actualmente Bucovinei „I.G. Sbiera”), la inițiativa societății „Școala Română”.
Cu toate acestea, caracterul de centru negustoresc al Sucevei a fost depășit abia în a doua jumătate a secolului trecut, odată cu impunerea industrializării rapide a zonei de către regimul comunist. Deschiderea platformelor industriale a condus la înlocuirea arhitecturii vechi cu cea specifică noilor zone rezidențiale și la inaugurarea unor clădiri de utilitate publică, repere precum Casa de Cultură, Ansamblul de Dansuri „Ciprian Porumbescu”, Institutul de Învățământ Superior, Teatrul, Planetariul și Muzeul de Istorie.
Schimbările politice survenite în 1989 au produs o nouă ruptură în evoluția orașului, afectând în special economia, dar nu și demografia. Cu o populație de peste 100.000 de locuitori și cu mai multe spații comerciale și administrative decât unități industriale și de producție, Suceava se mândrește cu bisericile și celelalte monumente medievale, cu Complexul Muzeal Bucovina – care reunește mai multe muzee –, cu liceele și colegiile sale, precum și cu statutul de centru universitar ce a înregistrat o dezvoltare impresionantă în ultimul deceniu.
