International
Josip Broz Tito: Din umbrele ilegalității la strălucirea nealinierii – Divergențe cu Stalin și deschiderea către Vest
1. Context istoric și introducere
Josip Broz, cunoscut sub numele de Tito, a fost unul dintre cei mai importanți lideri ai Iugoslaviei în perioada de după Al Doilea Război Mondial. El a condus țara din 1945 până la moartea sa, în 1980, marcând profund atât politica internă, cât și relațiile internaționale ale Iugoslaviei.
Tito este recunoscut ca artizan al unui regim comunist „independent” de Moscova, ca fondator al Mișcării de Nealiniere (alături de alte state) și pentru politica de deschidere către Vest, diferită de cea a blocului sovietic.
2. Viața timpurie și formarea
Data și locul nașterii: Josip Broz s-a născut la 7 mai 1892, în satul Kumrovec (pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar, acum în Croația).
Origini modeste: Provenea dintr-o familie de țărani; a părăsit școala destul de devreme și a lucrat ca ucenic și muncitor metalurg.
Experiența militară: În Primul Război Mondial, a fost înrolat în armata austro-ungară și a fost rănit pe front. A fost luat prizonier de ruși în 1915, iar experiența și contactul cu revoluționarii ruși i-au influențat ulterior convingerile politice.
3. Implicarea în politică și lupta în ilegalitate
Primele contacte cu mișcarea comunistă: După întoarcerea din Rusia, s-a alăturat mișcării comuniste în cadrul nou-formatei Iugoslavii (Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor).
Activitate în Partidul Comunist: Partidul Comunist din Iugoslavia a intrat în ilegalitate în anii ’20, iar Tito a desfășurat o muncă subversivă, conspirativă, devenind treptat un lider de prim rang.
Ascensiunea în partid: După mai multe arestări și perioade de detenție, Tito ajunge, în anii ’30, să conducă Partidul Comunist Iugoslav, reorganizându-l și pregătindu-l pentru confruntările care aveau să vină în Al Doilea Război Mondial.
4. Al Doilea Război Mondial și consolidarea puterii
Rezistența împotriva ocupației: Odată cu invadarea Iugoslaviei de către puterile Axei (1941), Tito organizează mișcarea de partizani iugoslavi, obținând sprijin atât din partea URSS, cât și din partea Aliaților occidentali.
Succesul mișcării de partizani: Partizanii conduși de Tito au reușit să elibereze părți considerabile din teritoriul iugoslav înainte de sfârșitul războiului, lucru care a oferit Partidului Comunist o puternică legitimitate în ochii populației.
Preluarea puterii: După război, Tito și Partidul Comunist au proclamat Republica Populară Federală Iugoslavia (ulterior Republica Socialistă Federativă Iugoslavia), cu Tito în frunte ca premier și, mai târziu, președinte.
5. Divergențele cu Stalin și politica de independență
Ruptura cu URSS (1948): După război, Iugoslavia a făcut inițial parte din sfera de influență sovietică. Totuși, în 1948, Stalin l-a acuzat pe Tito de „deviaționism” și de lipsă de loialitate față de URSS, ceea ce a dus la excluderea Partidului Comunist Iugoslav din Internaționala Comunistă (Kominform).
Cauzele conflictului: Principala cauză a fost dorința lui Tito de a avea autonomie în politica internă și externă. El nu accepta controlul rigid al Moscovei și promova o cale „națională” de construire a socialismului.
Consecințe: Izolarea de URSS a determinat Iugoslavia să caute relații mai bune cu țările occidentale, în special pentru ajutor economic și recunoaștere diplomatică.
6. Politica de deschidere față de Vest
Ajutor occidental: După 1948, Tito a primit sprijin financiar și logistic din SUA și alte țări occidentale, într-un efort de a crea o contrapondere la influența sovietică în Europa de Est.
Socialismul autogestionar: În Iugoslavia, Tito a promovat un model socialist unic, bazat pe autogestiune și pe o descentralizare economică relativă, diferită de economia centralizată din blocul estic.
Nealinierea: Tito a fost unul dintre inițiatorii Mișcării de Nealiniere, alături de lideri ca Jawaharlal Nehru (India) și Gamal Abdel Nasser (Egipt). Scopul era evitarea alinierii stricte la vreun bloc politico-militar (NATO sau Pactul de la Varșovia).
7. Proiectele comune cu România comunistă
Relații tensionate inițial: În primii ani după 1948, România era aliniată la politica sovietică și, sub influența lui Stalin, a menținut o atitudine rece față de Iugoslavia.
Relansarea relațiilor: După moartea lui Stalin (1953) și venirea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar mai târziu a lui Nicolae Ceaușescu, au existat tentative de apropiere.
Cooperări punctuale: Au fost proiecte de infrastructură și colaborări economice între cele două țări – de pildă, cooperări în domeniul transporturilor și, ocazional, schimburi culturale. Totuși, relațiile erau marcate de prudență, întrucât Tito și Ceaușescu urmau linii independente față de Moscova, dar cu propriile lor interese naționale.
8. Viața personală și imaginea publică
Stilul de conducere: Tito își proiecta imaginea unui lider carismatic, apropiat de popor, dar și foarte ferm. A reușit să mențină unită o federație de naționalități (sârbi, croați, sloveni, bosniaci, macedoneni, muntenegreni) cu conflicte istorice, printr-o combinație de tact, represiune și reforme.
Cultul personalității: Ca mulți lideri comuniști, a încurajat un anumit cult al personalității. Își aniversa cu fast zilele de naștere, primea titluri onorifice și era prezent pe toată scena publică iugoslavă.
Viața de familie: S-a căsătorit de mai multe ori; cea mai cunoscută soție a fost Jovanka Broz. De-a lungul timpului, Tito a avut un stil de viață opulent, cu reședințe oficiale și călătorii luxoase.
Imagine internațională: Datorită rolului său în Mișcarea de Nealiniere, Tito a avut relații de prietenie cu diverse state din Asia, Africa și America Latină, bucurându-se de o reputație de mediator între Est și Vest.
9. Moștenirea lui Tito și sfârșitul Iugoslaviei
Moartea: Tito a murit la 4 mai 1980, la Ljubljana. După moartea sa, tensiunile etnice din Iugoslavia au reapărut, iar lipsa unui lider cu autoritate similară a accelerat dezintegrarea federației în anii 1990.
Moștenirea politică: A fost apreciat pentru menținerea unei anumite stabilități în Balcani și pentru politica externă independentă. Criticii îi reproșează însă metode autoritare, represiuni politice și lipsa unei veritabile libertăți democratice.
Perspective critice: Transformările post-1989, prăbușirea regimurilor comuniste în Europa și războaiele iugoslave din anii 1990 au dus la reevaluări contradictorii ale epocii Tito – unii îl consideră unificator, alții îl consideră responsabil pentru amânarea unor probleme naționale care aveau să izbucnească ulterior.
10. Concluzii
Josip Broz Tito a fost un personaj central al secolului XX în Europa de Est, reușind să se desprindă de sub influența sovietică și să mențină un socialism cu specific iugoslav.
Viziunea sa politică a inclus elemente de autogestiune, deschidere către Vest și, totodată, menținerea unei autorități foarte puternice pe plan intern. Re
